Arhive categorii: Acorduri

Drepturi și obligații

Drepturi fără obligații nu există.

Cu cât te bați cu pumnu-n piept mai tare că vrei un anumit drept sau beneficiu, cu atât mai mult trebuie să-ți asumi riscurile comportate. Adică, dacă totu-i bine, să te bucuri din plin. Iar dacă-i rău, să stai drept, să răspunzi pentru consecințele generate.

Drepturile fără obligații se referă la democrația prost înțeleasă, în care toți vor să facă după cum îi bate capul, fără să-și asume însă și responsabilitatea faptelor sau influențele aduse aproapelui și mediului.

Și nici invers nu merge, cu obligații fără drepturi, că așa începe orice regim opresiv: prin limitarea libertății de mișcare a individului.

Vindecarea perfecțiunii

O țară cu oameni cu potențial, dar care se sufocă de la corupția generalizată, poate fi loc de găzduire a unor suflete care-ntr-o viaț-anterioară s-au ajuns și s-au atașat prea tare de perfecțiune și de reușite, iar acum au nevoie să curețe acest atașament, prin învățarea gestionării imperfecțiunii și a nedreptății. Ineficiența legilor și a regulilor sociale (de bună conviețuire) curăță atașamentul exagerat față de corectitudine și de interacțiune interumană perfectă.

Și, totuși, cele de mai sus nu pot justifica persistența în hoție și-n micime. Omul sfințește locul.

Părinte la copii

Când îți vindeci copilul dinăuntru, îl asculți și îl iubești… ajungi să-l integrezi (și să devii integru).

Brusc, simți că-i înțelegi mai bine și pe cei din jurul tău și îi privești mai obiectiv, ca un părinte liniștit și-ncrezator că toate sunt la locul lor și nimic nu e întâmplător. Ești gata pregătit să iubești lumea toată ca pe copilul tău.

Viață simplă

E simplă rău viața cu Dumnezeu…

Îți dă de o mie de ori mai mult decât poți tu singur să duci și-n plus ți le face pe toate frumoase, perfect aranjate și sincronizate.

Dar îți ia la schimb frica, suferința și tot ce te face să simți că trăiești cu adevărat… Nu tu griji, nu tu teamă pentru ziua de mâine, nu tu singurătate, nu tu dureri neînțelese (sau care să se ceară, măcar, înțelese), nu tu tristețe și auto-compătimire, nu tu victimizare și rost de energie furată cu de-a sila de la alții, nu tu motive pentru refuzuri și justificări de eșecuri (ba, mai rău, nu tu eșecuri deloc)… O banalitate plictisitoare.

Nu mă mir că tragem cu dinții să facem din viață aventura cea mai tare, cu trăiri extreme, grele și apăsătoare…

Din grabă

Nu întotdeauna știm să mergem pe pașii picioarelor noastre, pe urmele care se vor fi făcut prin propria voință, desenând pământul cu conținuturi cu prisosință de autentic, de trăire și de exprimare.

Nu întotdeauna știm să-l privim pe cel de lângă noi prin propria-i culoare, prin natura-i ferită de proiecții și de conținuturi străine oarecare, spre a-l putea iubi pentru ce e și ce poate fi. Nu știm să-l onorăm cu suficientă libertate de manifestare, ținându-l constrâns în limitele noastre personale, pe care le putem percepe.

Nu întotdeauna suntem liberi de prejudecăți și de proiecții sterpe, luptând cu demoni nevăzuți ai vieții trăite – nu prea pe-ndelete – în căutarea de iubire, de acceptare și de decizii înțelepte. Dar ne putem ierta, dând șanse de revanșă toleranței și blândeții, să ne arate calea perspectivei drepte și-a-nțelegerii concrete.

Iertare

În gânduri spuse cu voce tare mă-vârt în juru-mi la apus, în raze plăpânde de soare, cerându-mi iertare. Știu că m-auzi, deși nu ești aici, și cu ochii-ți blânzi mă primești, fără să cedezi din spațiul tău de putere, să te-ncumeți la mai multă compasiune decât ți-aș cere sau să nu mă crezi ori să te-amuzi.

Stai dreaptă, privind în lateral și furând cu coada ochiului doar, testându-mi sinceritatea cu aparență de piatră, dar cu suflet deschis, sorbind galant eliberarea sufletului meu compromis care-acum se cufundă-ntr-o liniște mai profundă decât mângâierea dorită în vis. Iar când te hotărăști să te întorci spre mine, realizezi că deja mă țineai cuprins în palmele tale, știind să te ierți și pe tine pentru neînduplecare și cădere în abis.

Tatonare

Îmi cunoști joaca și culorile. Ți-au fost alături o viață… Și-mi înțelegi încercările, plăcerea, extazul și sudorile, trăirea deplină sau stagnarea de gheață, văzând cu ochii minții – derulându-ți-se în reluare – veacul care te-a pregătit să mi le primești cu brațele deschise, spre mângâiere și echilibrare.

Stai timorată, temătoare… dar îți cunosc umorile. Printre picături de teamă nefondată și emoție neexprimată, aud limpede ce-mi spui când taci și-ți văd pornirile prin dansul discret al mâinilor elegante, ținute la spate, pe care nu vrei să le lași în aer liber purtate. Și n-ai nevoie decât de un simplu gând să te țină departe sau să vii să mă-ncălzești, cuibărită-n alinturi și-n șoapte.

Regăsire

În liniștea vorbelor mele te regăsești și stai cuibărită-n tăcere, simțindu-mi căldura prezenței care doar stă și nimic nu-ți cere. Nu te mai grăbești niciunde… Aștepți doar, cu speranță, să înțelegi repere, și urmărești cu ochii minții vântul ce te poartă într-un spațiu de-mplinire și fără durere.

Nu știi de vei găsi răspunsuri la-ntrebări și gânduri de viață, dar știi că-năuntru-ți ard în nerăbdare semințe de pornire spre deplina fericire. Îți e cunoscut să-ți fie-n fire focul de nestare și setea de iubire, și stai așezată-n liniștea-mi, cu zâmbet de copilă, știind că ce-i al tău i-aici și scrie cu tempo lent, pe-a ta hârtie, cuvinte care vibrează-n veșnicie.

Răceala manifestării

La un moment dat, ajungi sa fii impasibil la întâmplările vieții. Fie pentru că trăiești prea multe, sau că te saturi de informație, ori că te-au atins prea tare diverse experiențe, sau c-ai deschis ochii și le vezi așa cum sunt, în răceala manifestării lor…

Și înțelegi că nu deții prea mult control. Ai o parte de decizie, care-ți permite sa alegi nuanțe… gen, mai roșu sau mai verde, mai ușor sau mai greu, mai pe confort sau mai cu biciuială… Însă unele lucruri sunt dincolo de voința și puterea ta de gestionare.

Interesant e când ajungi să le vezi, să le știi și să le simți. Uneori chiar le poți intui. Și te trezești atunci cu o nouă dilemă: să le trăiești așa cum vin sau să le modelezi, să doară mai puțin?

Stâlpul

Ce bine-i chiar și doar să știi… că ai un stâlp de care să te ții când te balansezi fără contragreutate, de la vânturi înalte, folosindu-ți de rădăcini și echilibru. Te primește și te ține când vii beat din periplu, cu ochii clipocind și gându-ntortocheat și neuronii obosiți de la trânte nesfârșite cu dragonii-n cap.

Te primește rece și stabil, te ține, te-ascultă, te-adună, până poposești în liniște și te cobori pe pământ cu respirație lină, așezat, docil. Îți zâmbește cald, fin, cu mustăceală de felină, și te mângâie cu șoapte, vorbe blânde și iubire lină. Se lipește de tine și te face drept, învățându-te la rându-ți să primești vajnici pierduți, trimiși de viață să-i iubești și să-i faci din țărână, munți.

Numerele imaginare

Numerele imaginare au o utilitate practică reală, în matematică și-n fizică (cel puțin). Te ajută să vizualizezi în abstract concepte pe care nu le poți reprezenta în lumea materială. Dar care concepte descriu efectiv fenomene (nevăzute) din spațiul care ne înconjoară.

Atunci înseamnă, deci… că-s imaginare sau reale, în final?

Răbdare

Există un moment pentru toate, în viața asta.

Un moment pentru însămânțare, unul pentru încolțire, unul pentru creștere, unul pentru maturizare, unul pentru producție, iar în final un altul pentru curățare.

Și curățarea nu e-n sens peiorativ. E tot ce-nseamnă vindecare și recuperare, pentru odihnă și relaxare. E orice formă de restabilire a echilibrului în sistemul mare la care ai contribuit cu modificări de inerție, prin decizii și mișcare.

Faptele

Faptele sunt cele care te definesc, ca om și ca intenție. Nu vorbele.

Acel “te iubesc” trebuie să fie acțiune, să faci pentru mine, să te manifești, să lucrezi permanent, să te străduiești, să rupi din tine. Vreau să mă simt iubit și protejat, știind că faci ce trebuie chiar și atunci când nu te văd. Să stau liniștit, știind că totu-i bine.

Acel “te iubesc” aruncat în vorbe goale, fără fapte, nu mă încălzește cu nimic. Te văd rece cum te desfășori în jurul meu și-mi dai târcoale, așteptându-mă să fi clipit, ca să mă furi și să îți vezi de interesul tău subit.

Călăul

Când vezi călăul că vine, primește-l cu zâmbet deschis. Invită-l la un pahar cu apă și spune-i o vorbă dulce. Pentru ce ți-e dat să trăiești, nu poți face compromis. Stai liniștit. Nu-i nimic ce nu poți duce. E important să simți că orice sfârșit un nou început îți aduce.