Când simte un conflict (interior, de principii, de abordare), mintea noastră dă să fugă. Din cele mai simple și naturale motive… frica de necunoscut, disconfortul/ neplăcerea agitației interioare, comoditate vizavi de efortul pentru lucrul cu sinele… Și, evident, se baricadează cu munți de motive, care ajung – chiar ele – să o convingă că nu vrea să gestioneze conflicte, în caz că uită.

Dar nu e nimic acolo care să ne omoare. Ca orice lucru pe care îl facem (de ajungem uneori chiar să-l și stăpânim), dacă ne apucăm să luăm și să trăim pe rând ale vieții provocări, deprindem forță mentală și spirituală.

Nu e despre a câștiga sau a pierde. Nu e despre a trăi lucruri bune sau rele, frumoase sau urâte, plăcute sau dureroase. Nu e despre a le tria și a le selecta… E despre a le accepta. E despre a le trăi, așa cum sunt ele. Avem toată libertatea să le dăm ce valoare vrem noi, astfel încât să ajungem la pace cu ele.

Primindu-le cu deschidere, facem mușchiul tare la neuroni și la suflet. În gestionarea luptelor (interioare) putem găsi plăcere, mai ales atunci când n-avem încotro și viața ne aruncă-n ele fără a ne cere voie.

[Excepție fac masochiștii, care nu găsesc în toate astea nimic anevoie…]