Înălțarea Sfintei Cruci simbolizează regăsirea de către om a rostului vieții proprii.
După o perioadă de căutări bănănăite, încercări (din care poate multe, eșuate), dorințe (uneori iluzorii, alteori împlinite) și experiențe (nu toate dorite, dar totuși trăite și materializate)… omul se oprește din alergare și conștientizează că tot ce are deja e lucru mare, ce trebuie cinstit.
Menirea vieții se trăiește liniștit, prin fiecare faptă; cu asumare, cu sens și cu credință oarbă.
Simțea mereu nevoia să pună lucrurile-n ordine, să aranjeze să fie bine tuturor. [Relatări din viața unui păsător]
Când vrei să te vindeci de ceva, oricum ar fi, trebuie să treci prin „sărăcia” (lipsa/ puținul) acelui ceva. Nu poți fără să renunți, fără să te cobori și să te recalibrezi la viteză mică, învățând din nou – ca un copil – cum să gestionezi lucrurile unul câte unul.
N-ai alternativă.
Drepturi fără obligații nu există.
Cu cât te bați cu pumnu-n piept mai tare că vrei un anumit drept sau beneficiu, cu atât mai mult trebuie să-ți asumi riscurile comportate. Adică, dacă totu-i bine, să te bucuri din plin. Iar dacă-i rău, să stai drept, să răspunzi pentru consecințele generate.
Drepturile fără obligații se referă la democrația prost înțeleasă, în care toți vor să facă după cum îi bate capul, fără să-și asume însă și responsabilitatea faptelor sau influențele aduse aproapelui și mediului.
Și nici invers nu merge, cu obligații fără drepturi, că așa începe orice regim opresiv: prin limitarea libertății de mișcare a individului.
O țară cu oameni cu potențial, dar care se sufocă de la corupția generalizată, poate fi loc de găzduire a unor suflete care-ntr-o viaț-anterioară s-au ajuns și s-au atașat prea tare de perfecțiune și de reușite, iar acum au nevoie să curețe acest atașament, prin învățarea gestionării imperfecțiunii și a nedreptății. Ineficiența legilor și a regulilor sociale (de bună conviețuire) curăță atașamentul exagerat față de corectitudine și de interacțiune interumană perfectă.
Și, totuși, cele de mai sus nu pot justifica persistența în hoție și-n micime. Omul sfințește locul.
Dac-ai ști că-n tine – ca și-n toți ceilalți, de altfel – zace un mic corupt… Și dacă ți-ai mai ști și slăbiciunile/ nevoile care te predispun să fii corupt…
Ce-ai face: te-ai accepta așa cum ești sau ai încerca să schimbi ceva la tine?
Sau, și mai perfid un pic…
Care-i mai puternică: nevoia ta existențială (interioară) sau respectarea unui principiu (de factură socială)?
Sfântul Prooroc Moise este unul dintre cei mai mari învățători și promovatori ai legilor de funcționare a existenței.
Sunt impunătoare Legile (comparativ cu Fericirile, care sunt recompensatoare) însă descriu o serie de condiționalități care, o dată cunoscute/ conștientizate, ne obligă la respectarea și asumarea lor. Legile asigură funcționarea vieții în condiții de macro echilibru.
Din momentul în care afli consecințele gândurilor, vorbelor și faptelor tale, îți asumi atât șansele la beneficii, cât și riscurile de pierderi. Prin decizii îți creezi propria viață, dar sub contract ferm cu mecanismul autoreglator/ angajamentul în alb auto-plătitor/ sistemul auto-compensator – care mai poartă și numele de Karma (sau Sfântul Duh, cum îi mai zice în popor).
Diferența dintre:
1. viața materială,
2. cea mentală (informațională) și
3. cea spirituală (energetică)
este că:
1. în prima trăiești pentru bani/ supraviețuire (existență),
2. în a doua pentru principii/ creștere/ proiecte (proces),
3. iar în a treia pentru împlinire/ fericire/ acceptare (integrare într-o logică mai mare).
Migrenele (cel mai adesea) semnalează conflicte spontane puternice, născute la confluența dintre o nevoie emoțională și o credință rațională, diferite între ele (poate chiar opuse sau care tind să se excludă reciproc).
Amândouă sunt ale tale și le vrei deopotrivă. Doar că nu știi pe care s-o alegi.
Sfatul psihologului este:
– fie s-o alegi pe cea rațională, dacă îți aduce un câștig mai mare pe termen lung.
– fie pe cea emoțională, dacă îți aduce un echilibru de care ai musai nevoie pe termen scurt.
– fie să renunți la amândouă și lași viața să decidă-n locul tău.
Tăierea capului lui Ioan Botezătorul simbolizează prostul nostru obicei de a distruge lucrurile mari pentru scopuri mici.
Irod a sacrificat un colos spiritual pentru o plăcere carnală, trecând cam fără tăgadă peste mâhnire și peste mustrările de conștiință. Acum… Și dacă am presupune că cele două talere ale balanței Citește în continuare Tăierea capului lui Ioan Botezătorul
Stătea mereu în puf, stabil și relaxat, lăsându-se purtat de viață-n grijă, ca un împărat. [Relatări din viața unui privilegiat]
Când îți vindeci copilul dinăuntru, îl asculți și îl iubești… ajungi să-l integrezi (și să devii integru).
Brusc, simți că-i înțelegi mai bine și pe cei din jurul tău și îi privești mai obiectiv, ca un părinte liniștit și-ncrezator că toate sunt la locul lor și nimic nu e întâmplător. Ești gata pregătit să iubești lumea toată ca pe copilul tău.
Când te iubești cu Dumnezeu, nu mai tragi de oameni.
Corupția nu vine doar din aspectele alea generate de frică, de agresiune, de violență, de foame de viață. Vine și din milă nejustificată, când cel pus în pozitia de judecată gândește blând față de vinovat și zice… „Hai, că poate i-o fi fost și lui greu! Îl iert (și) de data asta…” Ca un părinte din ăla protectiv și înțelegător care refuză să-și pedepsească copilul când greșește.
Corupția vine și din îngăduință, deci. De-aia se zice că „o țară nu cu Biblia se guvernează, ci cu biciul”.
Tot ce-ai fost mai bun vreodată… E-n tine. Nu pleacă nicăieri și nu ți-l ia nimeni.
Adormirea Maicii Domnului este despre încheierea și onorarea suferinței supreme.
Noi poate gândim că Iisus este cel care merită laurii principali pentru îndurarea și asumarea suferințelor umane, spre îndrumarea oamenilor în taina mântuirii. Dar suferința mamei care își pierde copilul este incomparabilă cu orice altă suferință îndurată de om, oricât de mare și de grea ar fi, în voia divină.
Iisus a fost un salvator al lumii; a purtat pe umeri o povară colectivă imensă, o misiune nobilă care a ajuns tradusă în lecții societale. Atașamentul lui pentru misiune nu a fost nici unul ușor Citește în continuare Adormirea Maicii Domnului
Părinții trebuie să-nvețe să-și trăiască viața lor. Ei cu sine. Să se simtă bine. Să-și facă confort. Să se bucure din plin de tot ce au și de drumul care-i poartă-n viață.
Nu să se preocupe de binele copiilor. Nu să le facă partea lor de responsabilitate, protejandu-i de-ncercări cu greutate care le sunt dedicate.
Prin puterea exemplului se dau mai departe apucăturile și cunoașterea. Ca să creezi în copil dorința autonomă de a explora, tu – ca părinte – ai nevoie sa-ți cunosti plăcerea vieții și s-o întreții constant, să-ți modeleze inerția.
Dac-asculți cu ochii minții viața, ai să simți că-ți spune: „Pe toate le fac într-o logică a mea, să fie bune. Fii cu credință și distrează-te de minune!”
Iisus și alți profeți asemenea stăteau chilleanu și le ziceau oamenilor sobru „Credința te-a vindecat, fiule!”… nu din ifose de prooroci, cât din certitudinea că ei n-aveau mare contribuție la vindecarea respectivilor, ci mai degrabă propria credință a vindecaților.
Cuvântul, prezența sau gestul „vindecătorilor” au doar rol catalizator pentru procesul de vindecare.
Ți-e frică de ce nu cunoști și/sau de ce-i rău?…
Nu te teme! Că și-acolo-i Dumnezeu. Pesemne c-a venit să-ți facă un bine care-i dincolo de înțelesul tău…
Mântuitorul = copilul care vine în viața noastră, să ne mântuiască, să ne vindece.
Schimbarea la față a Mântuitorului = înțelegerea noastră (revelată) că prin acel copil lucrează Dumnezeu și că trebuie să ne conformăm, să ne vindecăm, să ne schimbăm și să creștem.
Apariția lui Moise și a lui Ilie la momentul Schimbării la față a Mântuitorului = un mesaj puternic trimis de Dumnezeu, gen, ”uite asta aveți de făcut (Moise) și asta se întâmplă dacă nu faceți (Ilie)”.
Politica – această artă de a materializa intenții neasumate, prin fapte legitimate.
Dac-asculți cu urechea viața, ai să vezi că-ți spune: „Nu te mai stresa aiurea! Toate-s bune.”
Dă-mi, Doamne, curaj și putere să le trăiesc pe toate cu deschidere!
Când crezi că tot ce ai în viață-i doar meritul tău, te umfli-n pene cu orice detaliu care iese, pare că iese sau îl faci să pară că iese din mâinile tale.
Când știi că-n tot ce faci e voia lui Dumnezeu, ajungi să stai domol, să fii neutru mereu și să nu te mai guduri de mândrie, oricât ți-ar fi faptele de monumentale.