În troleu urcă un cuplu în etate (estimez că la 80+). Ea refuză locul liber și i-l lasă lui (fiind un pic mai ramolit), dar primește-n schimb un altul mai departe, de la un domn tot cam din aceeași generație, care – privindu-l pe domnul dintâi și referind-o cu un gest pe doamnă – zice mândru:

„Vedeți? Am fost mai convingător! Sau poate doar e încăpățânată…”

Și apoi coboară.

În troleu, lume mai mult pe scaune. Doar câțiva, în picioare. Tineri liceeni în drum spre casă, oameni ieșiți de la muncă, liniște mocnită în căldura blândă de seară de toamnă.

Cei doi sunt cam la trei scaune distanță unul de altul. Dar se văd; sunt față-n față. O bună parte din drum așa-l petrec, privindu-se de la o depărtare care nu le permite să vorbească.

Dar cum își zâmbeau ca doi copii ce nu se pot abține!… Cum chicoteau, cum se gudurau, cum își împărtășeau grimase de ziceai că vorbesc liber în cuvinte deschise, cum se jucau plini de energie și plăcere, cu tachinări și competiții de care probabil că uitaseră că mai există, cu povești oscilând în sus și-n jos, cu schimb de roluri și dinamică tranzacțională, cu blândețe, cu ochi mici râzând larg și guri nepotolite tremurând din buze de vorbe înghițite-n gând, dar răstălmăcite expresiv într-o mimică demnă de teatru… De au trăit în câteva minute o viață plină de emoție, cu spirit tandru!

Când s-au mai eliberat scaunele, el vine lângă ea și doar atât o-ntreabă: „Ei?… Cum e, dragă?!…”

Iar restul de minute și-au tinut mâinile împreunate, îngrijind unul de altul cu mângâieri discrete, calculate, cu zâmbete necontrolate, cumva ascunși de văzul lumii, în tăcere, radiind de fericire și de gânduri armonizate.