Fiecare pasăre pe limba ei piere.

Zilele astea sunt curios cum or să se descurce fanaticii de transparentă, care o ridică-n slăvi ca fiind singura esență în rezolvarea problemelor societății noastre.

E bună transparența. Nu mă-nțelegeți greșit. Dar, ca orice lucru în viață, are nevoie de moderație și de aplicare corespunzătoare, în momentul, în locul și în modul potrivit. Nu o poți invoca – mai ales atunci când îți este ție atu – ca fiind singura cale prin care se pot face lucrurile. Că nu e. Transparența e doar o condiție auxiliară, are funcție de informare și este – de preferat – pasivă. Nu este un jucător de sine stătător și nu este procesuală.

Că, până la urmă, teatru e ăla în care spectatorii intră în mod de semi-somn fizic, cu mintea setată pe undele theta-alfa și cu rateuri pe funcționarea logoreică dacă-i iei pe nepregătite cu întrebări adresate direct de actorii din scenă. Transparența este scena care îi permite spectatorului să vadă desfășurarea nestingherită a actului. Atunci când spectatorul intervine și modelează actul în sine… ăla nu mai e teatru, e improvizație, sau ceva care clar iese din tiparele pe care cu toții ne-am dat consensul în ceea ce privește înțelesul conceptului de ”teatru”. Este o violare a regulilor prestabilite de comun acord.

Extremele sunt dăunătoare în egală măsură. În lipsă de transparență, înflorește corupția. În exces de transparență, răsar strălucind abuzul, presiunea, forțarea, autocrația.