Despre transparență

Fiecare pasăre pe limba ei piere.

Zilele astea sunt curios cum or să se descurce fanaticii de transparentă, care o ridică-n slăvi ca fiind singura esență în rezolvarea problemelor societății noastre.

E bună transparența. Nu mă-nțelegeți greșit. Dar, ca orice lucru în viață, are nevoie de moderație și de aplicare corespunzătoare, în momentul, în locul și în modul potrivit. Nu o poți invoca – mai ales atunci când îți este ție atu – ca fiind singura cale prin care se pot face lucrurile. Că nu e. Transparența e doar o condiție auxiliară, are funcție de informare și este – de preferat – pasivă. Nu este un jucător de sine stătător și nu este procesuală.

Că, până la urmă, teatru e ăla în care spectatorii intră în mod de semi-somn fizic, cu mintea setată pe undele theta-alfa și cu rateuri pe funcționarea logoreică dacă-i iei pe nepregătite cu întrebări adresate direct de actorii din scenă. Transparența este scena care îi permite spectatorului să vadă desfășurarea nestingherită a actului. Atunci când spectatorul intervine și modelează actul în sine… ăla nu mai e teatru, e improvizație, sau ceva care clar iese din tiparele pe care cu toții ne-am dat consensul în ceea ce privește înțelesul conceptului de ”teatru”. Este o violare a regulilor prestabilite de comun acord.

Extremele sunt dăunătoare în egală măsură. În lipsă de transparență, înflorește corupția. În exces de transparență, răsar strălucind abuzul, presiunea, forțarea, autocrația.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată.