Avem apetit pentru apocalipse nu neapărat pentru că ne-ar plăcea scandalul si circul (ceea ce este adevărat și valabil), cât mai ales pentru că suntem fataliști și leneși. Ne-ar plăcea să fie totul haos, să fim scutiți de responsabilitatea punerii și menținerii lucrurilor în ordine, să credem că toate sunt predestinate și că nu putem schimba nimic pentru a ne face viața mai bună.
Apocalipsa nu este altceva decât un sfârșit al unui ciclu, care anunță începutul altuia. Am trăit și trăim cu toții tot felul de apocalipse colective sau individuale, ori de câte ori viața noastră a suferit o schimbare majoră.
Am făcut o alegere personală care mi-a schimbat viața fundamental? Of… Doamne… Dar de ce eu? De ce numai mie mi se întâmplă? Cu ce am greșit eu să trăiesc asta?… Strigă muribundul dinăuntru. Dar ne trezim în fiecare nouă zi și vedem că n-a venit sfârșitul lumii și tot ce avem de făcut este să ne gestionăm problemele de viață, să le asimilăm, să le acceptăm și să le valorificăm cât putem de bine… până ajungem să fim mândri de noi și să debordăm de fericire.
Vin gayii și ne cotropesc familia. Săriți! Oh, vai! Ce nenorocire!… Când, de fapt, familia face implozie, fără să aibă nici o legătură cu gayii. Familia moare de la lipsa iubirii, de la lipsa responsabilității dintre soți, de la lipsa asumării creșterii copiilor într-un climat de echilibru și căldură, de la fuga de sine, de la necunoașterea de sine și de la muuulte alte motive care n-au nici o treabă cu ”noutățile” cotidiene, dar pe care refuzăm cu tot dinadinsul să le recunoaștem și să le înfruntăm. Este o problemă interioară, a cărei gestionare ține strict de verticalitatea indivizilor implicați în proces.
Mai mult… Ce se întâmplă astăzi cu ”sfârșitul familiei” – la nivel de concept colectiv – este doar o cataliză grăbită de viteza vieții din societatea informațională. Oamenii deschid ochii, văd, cunosc, gândesc, se eliberează și parcurg transformarea conceptului care a dăinuit într-o ordine mondială de sute/ mii de ani. Iar dacă gayii ne sperie, stați să vedeți ce viață frumoasă o să avem cu roboții și cu oamenii-roboți (în era sinergiei om-tehnologie)! Acum doar ne facem încălzirea. Atunci, apocalipsă!…
Ce ne gâdilă pe noi, când așteptăm apocalipsa, este sfârșitul responsabilității de a ne trăi viețile cotidiene. Jubilăm la gândul că nu mai trebuie să muncim sau să ne ducem la îndeplinire rostul pentru care am venit în viață. Dar eu vă asigur că nu pleacă nimeni de aici până nu-și duce la bun sfârșit tot ce și-a asumat când a bătut palma cu big boss, la întrupare. Nu e nimeni atât ”norocos” încât să fie păsuit ce ceea ce are de trăit.