Când ai o dreaptă, te mişti de-a lungul ei. Eşti limitat strict la forma ei, la graniţele existenţei ei, şi nu ştii altceva în afară de ea. E tot universul, pentru tine.

Pui mai multe drepte una lângă alta şi faci un plan. Creşti gradul de libertate şi te poţi mişca în limitele planului. Ai descoperit o nouă lume, imposibil de imaginat înainte. Iar cei care sunt tot pe dreapta aia iniţială, te-au pierdut din vedere. Nu mai ştiu să te vadă, pentru că le-ai părăsit sistemul de referinţă. Ai ajuns într-un alt univers, pentru ei.

Pui mai multe planuri unul peste altul şi faci un spaţiu. Creşti din nou gradul de libertate şi te mişti în tot spaţiul ăsta. Eşti uluit de infinitatea pe care ţi-o oferă şi te uiţi înapoi şi nu mai poţi întelege cum ai trăit înainte, într-un plan sau pe o singură dreaptă.

Şi tot aşa, fiecare nouă dimensiune îţi oferă încă un grad în plus de mişcare, ce îţi permite să navighezi în universuri multidimensionale ale existenţei, descoperind mereu şi mereu noi spaţii care înainte îţi păreau extrasenzoriale.

La fel se întamplă şi cu sufletul când părăseşte trupul. Este eliberat de graniţele fizice şi primeşte un nou grad de libertate care îi permite să se mişte-n voie, într-o nouă dimensiune. Noi îi pierdem urma, neştiind să privim dincolo, în dimensiunea de nivel superior existenţei materiale.

Doar ochiul format îi mai poate înţelege existenţa, observandu-i urmele lăsate-n trecere, semnele şi comunicarea simbolică, transpusă în termeni perceptibili la nivelul dimensiunii existenţei noastre.