Când eram copil și mergeam pe la vreun recital de muzică clasică, persoana care prezenta avea mereu talentul să-mi strice curiozitatea și descoperirea. Fără intenție, evident. Dar zicea cam așa: „Inchideți ochii și imaginați-vă povestea relatată prin sunete. Urmariți aventura, evoluția, priviți cu ochii minții!”

Și-i închideam. Și așteptam. Și, evident, nu vedeam nimic în afară de sunetele cărora – nici lor – nu prea le găseam sensul. Poate vi s-a întâmplat și vouă (sper; ca să nu fi fost singurul copil cu predispoziții de programator).

Măă, și ce sa vezi, că vine ea – viața – mai tarziu și-ți dă exces de înțelesuri! … Cred că, ce zice ea: „cere și ți se va da!”… că, acuma, și dacă asculți o frântură de vioară sau de pian, te rupe spontan: te aruncă fără milă într-o lume infinită de imagini și povești și sentimente și amintiri și trăiri… de nici nu mai știi dacă-s ale tale sau din care viață le ai. E ca atunci cand te uiți la un film, și o scenă declanșează-n tine o amintire, iar următoarea jumate de oră nici nu mai știi ce s-a întamplat acolo-n acțiune. Și la fel e și cititul.

Ei, bine, când ești mare, ajungi să urmărești chiar și mișcările brațelor interpretului, miscările degetelor, grimasele pe care le are, dansul corpului… și nici nu mai auzi muzica, fiind ocupat cu o trăire pe care ți-a insuflat-o artistul, mult dincolo de opera interpretată.

Tu, de fapt, privești la viața lui, la trăirea lui, dincolo de viața ta. Empatizezi cu el, îi auzi durerea sau plăcerea, știi spontan dac-a suferit din dragoste sau dacă-i fericit cu ce face, știi sigur când își amintește că n-a spălat vasele înainte să plece de-acasă, când n-are nicio treabă cu actul artistic pe care-l desfașoară și când îl apasă societatea-n care trăiește, că nu-i dă șanse de-afirmare, sau când e deplin și liniștit, că are un coordonator care îl apreciază infinit.

Când ești copil, nu poți vedea asta, că n-ai trăit.

Muzica e un mijloc de facilitare, un limbaj de evocare a trăirilor interioare.