E liniște. Un zgomot surd, de fond, vuiește constant, ca venind de la mașinării și utilaje ce lucrează pe un șantier distant. Ești în zona dintre limite, unde vameși impasibili te privesc frustrant de rece, măsurându-ți faptele după mult prea corecte și echitabile considerente, ca să poți trece…
E totul prea precis și fix, pentru a noastră predispoziție la compromis… motiv pentru care momentul de trecere – îl putem simți ca o cădere în abis, la desprindere…
Cu ochii închiși, îți trăiești visele: unele profunde, metaforice, criptice… altele de suprafață, senine, cristaline. Pare obscur totul, și nu-nțelegi în ce univers sunteți prinși… tu și toate sufletele din vis, alături de care trăiești experiențe fabricate-n paradis. Te-ai conectat – fără să știi – la cunoașterea de ansamblu, pe care-o admiri pasiv ca la teatru. Călătorești diluat, dar amplu, în lumi cu-nțelesuri multiple și diversitate fără limite, palpând vag energii infinite.
Pare ademenitoare oportunitatea asta rară de comunicare cu Dumnezeul mare… Însă, până să realizezi că poți ajunge la butoane, să o controlezi, ori te cufunzi în vis de te pierzi, ori te trezești și te-ntrebi dacă n-ai ajuns cumva… să delirezi.
În gânduri așezate te perinzi cu ochii deschiși, plimbându-te agale în imagini despre lume, venite-n capu-ți, pe furiș. Te afli-n zona de liberă creativitate, simțind alături timpul ca pe un bun prieten aciuat, care refuză să plece mai departe. Nu te interesează să dai logică lucrurilor în mintea-ți derulate, privindu-le pasiv ca la televizor, și plutești pe-o liniște deplină care te face să uiți de tine și de-oricine-altcineva. Corpul ți se mișcă de la sine-ntrucâtva și creează ușor, modelând în conținuturi fizice orice viziune, gând sau dor.
Ești în rutina zilnică și le faci pe toate ca un roboțel… când întrebându-te de viață, când bucurându-te liber, ca un cățel. Îți faci treaba-n ritmul tău și-ți trăiești viața, cu oscilări firești de sentimente care-ți modelează divers fața. Nimic prea palpitant nu se întâmplă și nici n-apare vreo surpriză… care să te scoată din paleta de culori de bază, ori să te inspire-aprins precum o muză. Trăiești în parametrii optimi ai tăi de funcționare, ajungând să-mplinești scopul vieții… mai mult din întâmplare.
In starea de vigilență vezi tot. Creierul îți intră-n alertă și funcționează pe mod automat, deciziile fiind luate spontan, in varianta lor optimă. Pare că nimic din ce faci nu-ți este controlat și e lipsit de noimă, deși totu-i precis: vezi semne și detalii, drumuri deschise larg pe unde-ți e permis să treci și zone delimitate clar unde ai interzis să mergi. Ajungi la destinație fără pic de greșeală și simți universul, cum a conspirat iară să te iubească-ntr-o mostră de colaborare fără făgăduială.