Omu’ lu’ Dumnezeu… ești și tu, sunt și eu, suntem toți.

Oricum ar arăta conștiința asta superioară de o numim noi Dumnezeu, se manifestă cel mai pregnant în viețile noastre, prin oameni. Că de-aia se zice să-ntorci și obrazul celălalt… nu ca să-ți tăbăcești pomeții, ci ca să înțelegi că tot ce ți se-ntâmplă-i dat de la și prin Dumnezeu, chiar dacă-ți convine sau nu.

Orice 4 ochi văd mai mult decât 2. Deci, clar, prin infinitul lui de ochi pe care-i are-n toți senzorii perceptivi din viață, știe mai multe decât oricare dintre noi, în parte. El e marele organism care se numește viață, iar noi suntem fiecare câte o mică celulă din întreg.

Oamenii, oricât de buni sau răi ar părea, sunt purtătorii de cuvânt ai lui big boss almighty, ajutând întotdeauna la punerea-n operă a celei mai bune variante a vieții noastre. Ei sunt sfinții și îngerii noștri – încă în viață sau lucrând cu noi de la distanță, de acasă.

E ceva ce nu ne place? E simplu: tot ce-avem nevoie-i să conștientizăm că noi suntem Dumnezeul nostru, iar că ce trăim e un rezultat al calității gândurilor, vorbelor și faptelor noastre.