Acolo unde sunt sfinți mulți sunt și hoți mulți. Și viceversa.
Sfinții le sunt dați hoților că să crească, să se ridice din micime, să se facă oameni buni. Iar hoții, sfinților, ca să se împământeze, să se trezească din supra-atașamentul lor pentru spiritualitate.
O țară cu oameni cu potențial, dar care se sufocă de la corupția generalizată, poate fi loc de găzduire a unor suflete care-ntr-o viaț-anterioară s-au ajuns și s-au atașat prea tare de perfecțiune și de reușite, iar acum au nevoie să curețe acest atașament, prin învățarea gestionării imperfecțiunii și a nedreptății. Ineficiența legilor și a regulilor sociale (de bună conviețuire) curăță atașamentul exagerat față de corectitudine și de interacțiune interumană perfectă.
Și, totuși, cele de mai sus nu pot justifica persistența în hoție și-n micime. Omul sfințește locul.
Când îți vindeci copilul dinăuntru, îl asculți și îl iubești… ajungi să-l integrezi (și să devii integru).
Brusc, simți că-i înțelegi mai bine și pe cei din jurul tău și îi privești mai obiectiv, ca un părinte liniștit și-ncrezator că toate sunt la locul lor și nimic nu e întâmplător. Ești gata pregătit să iubești lumea toată ca pe copilul tău.
Iisus și alți profeți asemenea stăteau chilleanu și le ziceau oamenilor sobru „Credința te-a vindecat, fiule!”… nu din ifose de prooroci, cât din certitudinea că ei n-aveau mare contribuție la vindecarea respectivilor, ci mai degrabă propria credință a vindecaților.
Cuvântul, prezența sau gestul „vindecătorilor” au doar rol catalizator pentru procesul de vindecare.
Unde-i exces, e vindecare.
Nu vă feriți, dar nici nu deranjați! Se face de la sine curățare.
Eu știu că vrem cu toții și cerem câte ceva anume-n viață…
Dar vă spun, fără „facă-se voia ta!” nu vine vindecarea.
Dacă Dumnezeu e-n tot ce stă sau mișcă-n viața asta… înseamnă, clar, că-i cel ce vindecă.
Cea mai toxică relație din viața unui om e, totodată, și calea care-l conduce cel mai bine spre vindecare.