Arhive categorii: Vibrații

Răbdare

Există un moment pentru toate, în viața asta.

Un moment pentru însămânțare, unul pentru încolțire, unul pentru creștere, unul pentru maturizare, unul pentru producție, iar în final un altul pentru curățare.

Și curățarea nu e-n sens peiorativ. E tot ce-nseamnă vindecare și recuperare, pentru odihnă și relaxare. E orice formă de restabilire a echilibrului în sistemul mare la care ai contribuit cu modificări de inerție, prin decizii și mișcare.

Faptele

Faptele sunt cele care te definesc, ca om și ca intenție. Nu vorbele.

Acel “te iubesc” trebuie să fie acțiune, să faci pentru mine, să te manifești, să lucrezi permanent, să te străduiești, să rupi din tine. Vreau să mă simt iubit și protejat, știind că faci ce trebuie chiar și atunci când nu te văd. Să stau liniștit, știind că totu-i bine.

Acel “te iubesc” aruncat în vorbe goale, fără fapte, nu mă încălzește cu nimic. Te văd rece cum te desfășori în jurul meu și-mi dai târcoale, așteptându-mă să fi clipit, ca să mă furi și să îți vezi de interesul tău subit.

Cuplajul

Sentimentul de ”acasă” poate fi trăit oricând, cu oricine de pe-acest Pământ sau dintr-o altă galaxie, care știe să păstreze liniște în gând, ochi deschiși cu energie și focul arzând pașnic la furie. Sunt doar puțini cu care-ajungem să cuplăm atât de tare, nu pentru că n-ar fi decât o unică jumate pentru fiecare, ci pentru că nu știm să ne întoarcem să privim esența care ne face să trăim, să suferim, să zâmbim, să fericim și să iubim.

Cuplajul cu nuanțe de divin e cel puțin sublim și strălucește. Cel mai adesea, în pornirile trupurilor noastre confundăm lumina de la stea cu nevoia de a procrea, și ne răcește simplul fapt de-a căuta să satisfacem doar nevoia trupului și de-a rămâne strict la ce putem vedea cu ochiul liber că-i materia. Când vom învăța să nu mai confundăm chemarea de-a crea cu cea de a ne combina, ne vom putea dezvolta relațiile sociale-n bună calitate, lăsând loc rezervat iubirii sexuale spre a-și trăi momentele ei speciale, dedicate.

Sendviș

Sunt unele drumuri pe care le ierți, le mângâi și le lași să curgă, privindu-le din urmă cum se duc… și se desfășoară-ntr-o poveste bună și frumoasă, elegantă, pe care știi că n-o mai poți atinge, dar o lași să fie-n spirit ca și cum abia începe, pentru prima oară.

Și sunt drumuri pe care le aștepți, le simți că vin și se fac auzite, tropăie nerăbdătoare și nemulțumite că încă nu se pot manifesta, dar totuși înțelepte, știind că le vei da și lor loc să se desfășoare la timpul lor, în voie, să zburde și să zboare.

Sunt toate, cumva, petrecute în același timp, într-o separare de spații cu straturi de vid, de aceleași suflete spirituale, conștiințe supranaturale capabile să se multiplice la infinit, în plăcerea de a experimenta tot ce-au de trăit.

Călăul

Când vezi călăul că vine, primește-l cu zâmbet deschis. Invită-l la un pahar cu apă și spune-i o vorbă dulce. Pentru ce ți-e dat să trăiești, nu poți face compromis. Stai liniștit. Nu-i nimic ce nu poți duce. E important să simți că orice sfârșit un nou început îți aduce.

Apartenență echilibrată

Știți sentimentul ăla de apartenență la cineva, de te dizolvi în iubirea-i?!…

Bad news: dacă nu-l dezvolți față de existența însăși a.k.a. Dumnezeu, mai tare decat față de oricine altcineva, it’s gonna hurt awfully bad some day…

Și se aplică și-n caz de atașament pentru obiecte, pentru concepte sau pentru orice altceva care îți fură mintea.

Așa că… fii echilibru, respectă-l pe Dumnezeu și bucură-te conștient de ceea ce ai.