Când vrei să te vindeci de ceva, oricum ar fi, trebuie să treci prin „sărăcia” (lipsa/ puținul) acelui ceva. Nu poți fără să renunți, fără să te cobori și să te recalibrezi la viteză mică, învățând din nou – ca un copil – cum să gestionezi lucrurile unul câte unul.
N-ai alternativă.
Toate atașamentele sunt bune, dar cu moderație. Că altfel devin nebune și te duc în aberație.
Sărăcia e relativă la gradul de atașament față de ceea ce prețuiești.
Dacă te atașezi de lucruri, suferi când le pierzi și te simți sărac.
Dacă te atașezi de abilitățile tale, suferi când le pierzi (să zicem, în urma unei amnezii sau a unei indisponibilități temporare ori lacune) și te simți incapabil și limitat.
Dacă te atașezi de Dumnezeu, suferi când faci ceva rău, care contravine binelui și principiilor tale de viață, și te simți singur și deznădăjduit.
In lipsă de credință, sărăcia naște foame.
Cu stomacul gol de la atâtea vise străine înghițite pe nemestecate, mintea omului alunecă perfid spre corupție, mândrie și fasoane. Și îl tine în slugărnicie mută, uitând că pacea-i obținută pornind de la muncă multă.
În asentimentul unor populații echilibrate economic, exist-o viziune spre care trebuie să mergem, de prosperitate a gândului matur și a sentimentului echilibrat, nu euforic. Liber, vehement. Mai mult decât metaforic.