Când eram mai copil/ adolescent așa (adică până mai ieri, cum ar replica prietenii-se-știu-ei-care), aveam sentimentul că tre să fiu rău, să mușc din tot ce prind în cale, ca să-mi caștig dreptul la viață, la supraviețuire. Eram strâns legat de valul inconștientului societal, de apucăturile anturajului, de frici stereotipice, de spălătura atentă a tv-ului pe creierașul lipsit de autonomie.

Acum văd cu ochiul liber că orice vorbă rea nu face decât să întrețină o mocirlă de energie nefolositoare nimănui, care-l înghite în primul rând pe cel care o spune. Dezbină. Distruge. Am filtru automat deja, când simt în jurul meu critică și judecată aiurea, mai ales atunci când sunt și gratuite sau spuse din inerție inconștientă.

Nu-i ușor să te desprinzi din vârtej, dar merită. Vorba bună și fapta constructivă aduc liniște și fericire, și-un sentiment profund de siguranță statornică.