Regăsire

În liniștea vorbelor mele te regăsești și stai cuibărită-n tăcere, simțindu-mi căldura prezenței care doar stă și nimic nu-ți cere. Nu te mai grăbești niciunde… Aștepți doar, cu speranță, să înțelegi repere, și urmărești cu ochii minții vântul ce te poartă într-un spațiu de-mplinire și fără durere.

Nu știi de vei găsi răspunsuri la-ntrebări și gânduri de viață, dar știi că-năuntru-ți ard în nerăbdare semințe de pornire spre deplina fericire. Îți e cunoscut să-ți fie-n fire focul de nestare și setea de iubire, și stai așezată-n liniștea-mi, cu zâmbet de copilă, știind că ce-i al tău i-aici și scrie cu tempo lent, pe-a ta hârtie, cuvinte care vibrează-n veșnicie.

Răceala manifestării

La un moment dat, ajungi sa fii impasibil la întâmplările vieții. Fie pentru că trăiești prea multe, sau că te saturi de informație, ori că te-au atins prea tare diverse experiențe, sau c-ai deschis ochii și le vezi așa cum sunt, în răceala manifestării lor…

Și înțelegi că nu deții prea mult control. Ai o parte de decizie, care-ți permite sa alegi nuanțe… gen, mai roșu sau mai verde, mai ușor sau mai greu, mai pe confort sau mai cu biciuială… Însă unele lucruri sunt dincolo de voința și puterea ta de gestionare.

Interesant e când ajungi să le vezi, să le știi și să le simți. Uneori chiar le poți intui. Și te trezești atunci cu o nouă dilemă: să le trăiești așa cum vin sau să le modelezi, să doară mai puțin?

Stâlpul

Ce bine-i chiar și doar să știi… că ai un stâlp de care să te ții când te balansezi fără contragreutate, de la vânturi înalte, folosindu-ți de rădăcini și echilibru. Te primește și te ține când vii beat din periplu, cu ochii clipocind și gându-ntortocheat și neuronii obosiți de la trânte nesfârșite cu dragonii-n cap.

Te primește rece și stabil, te ține, te-ascultă, te-adună, până poposești în liniște și te cobori pe pământ cu respirație lină, așezat, docil. Îți zâmbește cald, fin, cu mustăceală de felină, și te mângâie cu șoapte, vorbe blânde și iubire lină. Se lipește de tine și te face drept, învățându-te la rându-ți să primești vajnici pierduți, trimiși de viață să-i iubești și să-i faci din țărână, munți.

Fluturele instabil

Uneori, urme de instabilitate psihică se manifestă prin toane dese, gânduri diverse, schimbări bruște ale stării de spirit, imagini și gânduri multe, dar confuze și șterse, și-un tip de agitație care nu neapărat deranjează… dar care tinde să-ți dea palpitații de reamintire că trăiești. Să te fac-atent, să fii pe fază, să urmărești variabilitatea și sincronizarea vieții, ca la fluturele ăla care bate din aripile tinereții într-un câmp, la țară, de risipește poluarea de impresii citadine la-nceput de vară.

Așa zice teoria haosului, de fluturele instabil. Și e de menționat că bate din aripi un pic beat și cam febril, dând din cap pe ceva combinație ciudată de simfonică cu rock și rap. Zburdă-n voia jocului. Și-i place să zboare de colo-colo, prin stomac, în liniște și-n pace.

Picături de viață

IMG_0919Picături de viață (Eugen Florian Popescu) este o carte cu poezii terapeutice, cu frânturi sentimentale din viața fiecăruia dintre noi, cu momente pline de însemnătate, în care ne oglindim și ne simțim acasă.

Ne ajută să ne bucurăm de curățare, de recuperare și de vindecare, să ne liniștim și să pornim din nou la drum, să oferim ce știm s-avem mai bun, mai de valoare.

Cartea este disponibilă aici. [ISBN 978-973-0-34492-9, Găești, 2021]

De asemenea, poate fi urmărită și pe Goodreads.

Lectură plăcută!

Numerele imaginare

Numerele imaginare au o utilitate practică reală, în matematică și-n fizică (cel puțin). Te ajută să vizualizezi în abstract concepte pe care nu le poți reprezenta în lumea materială. Dar care concepte descriu efectiv fenomene (nevăzute) din spațiul care ne înconjoară.

Atunci înseamnă, deci… că-s imaginare sau reale, în final?

Răbdare

Există un moment pentru toate, în viața asta.

Un moment pentru însămânțare, unul pentru încolțire, unul pentru creștere, unul pentru maturizare, unul pentru producție, iar în final un altul pentru curățare.

Și curățarea nu e-n sens peiorativ. E tot ce-nseamnă vindecare și recuperare, pentru odihnă și relaxare. E orice formă de restabilire a echilibrului în sistemul mare la care ai contribuit cu modificări de inerție, prin decizii și mișcare.

Faptele

Faptele sunt cele care te definesc, ca om și ca intenție. Nu vorbele.

Acel “te iubesc” trebuie să fie acțiune, să faci pentru mine, să te manifești, să lucrezi permanent, să te străduiești, să rupi din tine. Vreau să mă simt iubit și protejat, știind că faci ce trebuie chiar și atunci când nu te văd. Să stau liniștit, știind că totu-i bine.

Acel “te iubesc” aruncat în vorbe goale, fără fapte, nu mă încălzește cu nimic. Te văd rece cum te desfășori în jurul meu și-mi dai târcoale, așteptându-mă să fi clipit, ca să mă furi și să îți vezi de interesul tău subit.

Cuplajul

Sentimentul de ”acasă” poate fi trăit oricând, cu oricine de pe-acest Pământ sau dintr-o altă galaxie, care știe să păstreze liniște în gând, ochi deschiși cu energie și focul arzând pașnic la furie. Sunt doar puțini cu care-ajungem să cuplăm atât de tare, nu pentru că n-ar fi decât o unică jumate pentru fiecare, ci pentru că nu știm să ne întoarcem să privim esența care ne face să trăim, să suferim, să zâmbim, să fericim și să iubim.

Cuplajul cu nuanțe de divin e cel puțin sublim și strălucește. Cel mai adesea, în pornirile trupurilor noastre confundăm lumina de la stea cu nevoia de a procrea, și ne răcește simplul fapt de-a căuta să satisfacem doar nevoia trupului și de-a rămâne strict la ce putem vedea cu ochiul liber că-i materia. Când vom învăța să nu mai confundăm chemarea de-a crea cu cea de a ne combina, ne vom putea dezvolta relațiile sociale-n bună calitate, lăsând loc rezervat iubirii sexuale spre a-și trăi momentele ei speciale, dedicate.

Sendviș

Sunt unele drumuri pe care le ierți, le mângâi și le lași să curgă, privindu-le din urmă cum se duc… și se desfășoară-ntr-o poveste bună și frumoasă, elegantă, pe care știi că n-o mai poți atinge, dar o lași să fie-n spirit ca și cum abia începe, pentru prima oară.

Și sunt drumuri pe care le aștepți, le simți că vin și se fac auzite, tropăie nerăbdătoare și nemulțumite că încă nu se pot manifesta, dar totuși înțelepte, știind că le vei da și lor loc să se desfășoare la timpul lor, în voie, să zburde și să zboare.

Sunt toate, cumva, petrecute în același timp, într-o separare de spații cu straturi de vid, de aceleași suflete spirituale, conștiințe supranaturale capabile să se multiplice la infinit, în plăcerea de a experimenta tot ce-au de trăit.

Călăul

Când vezi călăul că vine, primește-l cu zâmbet deschis. Invită-l la un pahar cu apă și spune-i o vorbă dulce. Pentru ce ți-e dat să trăiești, nu poți face compromis. Stai liniștit. Nu-i nimic ce nu poți duce. E important să simți că orice sfârșit un nou început îți aduce.