Iubirea necondiționată sună cool. Și se și simte cool. Dar mai rar ai parte.
Că pân-acolo, tre să te mai lase și omul să-l iubești. În plus, mai tre să-ți dai și tu voie să (te și îl) iubești. Și, colac 
peste pupăză 
, mai tre să-ți dea voie și viața să-l iubești.
Oricum ar fi, tu măcar poți să-ncerci. Că n-ai ce pierde. Și, clar, n-o să te plictisești. Iar, într-o zi, poate-oi avea noroc și ai să reușești. 
Unde-s trei gunoaie aruncate, mai are loc și al patrulea.
Cam așa e și cu societatea și cu mediul în care trăim. Omul completează cu mizerii în gramada fără vârf… nu neaparat din rea voință, cât din inerție, din obișnuință.
Acasă, e simplu: fiecare știe că ducerea gunoiului la ghenă intră-n responsabilitatea sa.
Însă-n viață, în societate, toți cred că responsabilitatea curățeniei revine altcuiva.
Cu un pic de expunere la frig și cu respirații ample, pregătești corpul pentru iarnă. (Și câștigi, în plus, o grămadă de alte beneficii, după cum puteți afla de la olandezul Wim Hof.)
Așa e cu orice disconfort sau frică: cu cât le-nfrunți mai mult, voluntar, cu atât devin obișnuințe și prinzi antrenament în a le gestiona, percepându-le ca pe normalități atunci când se încumetă să se instaleze-n viața ta.
Cu cat iți dai voie mai liber să greșești, cu atât devii mai tolerant cu oamenii și cu viața, înțelegându-le ritmul și perfecțiunea.
Desigur, asta nu înseamnă că ești absolvit de la a-ncerca mereu să faci cât poți tu de bine tot ceea ce ține de tine.
Înțeleg că-s hormonii-n acțiune… dar atitudinile astea de „noi împotriva lumii” pe care le au unii tineri (mai ales, influensări) nu fac bine nimănui.
În primul rând, pentru că nu mai e vremea de „revoluții”. Azi, lucrurile sunt în schimbare continuă, asumată, muncită, fluentă, naturală, propagată și asimilată pe termen lung. Iar, în al doilea rând, pentru că noi ÎMPREUNă cu lumea construim. Toți, deodată. Citește în continuare Înfruntă direct adversarul
Ceva nu merge bine-n suflețel acolo, în starea de spirit, şi dereglează liniştea interioară?
Chilleanu! Mergi şi dormi. Şi te relaxează. Deturează motoraşul şi bucură-te de momentul prezent. Ancorează-te-n natură şi respiră lent, admiră un apus, nişte valuri haotice la mare, sau escaladează un munte sălbatic şi rebel, tolănit zen la soare.
E un trend în lume, se pare… că dacă zici o prostie, cică măcar s-o zici cu convingere.
Ei… mie mi-ar plăcea să-l aplice, cu-ncredere, mai ales oamenii inteligenți și capabili, care pocnesc de pricepere…
Dacă nu ne dăm voie să greşim cu convigere, nu evoluăm.
E o-ntrebare ca aia din Matrix, cu blue pill sși red pill. Zice că… ce preferi: să știi ce e bine și ce-i rău sau să fii fericit?
Fii U. B. Thor!
Un fel de Chuck Norris al blândeții, care dă cu ciocanu’ de iubire în aproape și-n popor.
Fii Millo Steve!
Un fel de Chuck Norris al dăruirii, întotdeauna necondiționat și proactiv.
Se lăsa purtat pe valu’ vieții, stând în plută, ca băeții. Și viața i le aducea pe toate ca pe tavă, în mod corespunzător.
[Relatări din viața unui plutitor]
Totul stă în gestionarea atașamentelor.
Avea de toate, dar nu putea de ele să se bucure. Nu-nțelegea nici el de ce-năuntru era întristat.
Sentimente șterse, dar profunde-i dădeau rupere de suflet și-l țineau paralizat.
[Relatări din viața unui deprimat]
Cuvintele creează. Big time! Și, mai ales, alea spuse-n glumă sau repetitiv (ca ticuri de vorbire).
De-asta fac efort conștient să evit glumele proaste. Iar cu ticurile de vorbire fac un compromis… astfel că, dacă se întâmplă ce zic io acolo, măcar să-mi dea plăcere (că nu fac uz degeaba de verbul „a băga”, dacă mă-nțelegeți… 
).
De partea cealaltă… poantele pe pozitiv nu adună rating la fel de bun, dar mă lasă noaptea să dorm liniștit, știind că nu cobesc aiurea. Și-ncerc să compensez cu gânduri bune și repetitive – gen, rugăciuni scurte, zise la infinit – care să mă țină viu. 
Și cu asta nu glumesc. Încercați, și-o să vedeți că am dreptate cu ce scriu.
Cea mai toxică relație din viața unui om e, totodată, și calea care-l conduce cel mai bine spre vindecare.
Omonimele – cuvinte care se scriu și se pronunță la fel, dar au sensuri diferite.
1. „Te iubesc!”: am nevoie de tine; fără tine nu pot trăi; ajută-mă; dă-mi ce am nevoie; mi-e foame de viață; mi-e frică să fiu singur; am nevoi care se cer împlinite. 
Deci, practic, sugativă.
Când te plictisești sâmbătă seara, uitându-te boem la soare, te gândești că găina e un organism autonom, care evoluează după cum i se năzare, iar oul e un instrument un pic cam limitat și monoton, dar perfectat de însăși găina bezmetic umblătoare, să asigure condiții de viață creatoare.
Și, brusc, realizezi că intuiești cam care dintre ei a fost primul, zâmbind în sinea ta că ai răspuns la clasica-ntrebare…
Nu pentru ce ești, ci pentru ce faci… îți meriți aprecierea.
Câteodată mi se pare că prea ne ia viața la mișto, iar noi o luăm pe ea prea-n serios.
Și big boss mustăcește complice, din hamac, privind la noi tolănit nepăsător, ca un țăran veritabil, mereu zâmbitor și nepretențios.
Nu ne place răul. Îl renegăm, îl judecăm, îl respingem. Nu ni se cuvine.
Dar oare suntem capabili să recunoaștem binele, atunci când vine?
Nu poți să vorbești despre tine, despre greșeli pe care le-ai făcut sau despre lucruri care dor? Încerci să le spui, dar simți că se opresc în gât?
Dă-i cu apă și-nghite, că poate ai gâtul uscat și-ncerci în gol.
Cu cât întâlnesc mai mulți oameni răi, cu atât îi apreciez mai tare pe cei buni pe care-i am aproape. Și ajung să văd la cei din urmă nuanțe de bunătate despre care nici nu știam că există, înainte.
Experiența întărește credința mai mult decât pot logica și rațiunea să demonteze argumentația. Că doar viața bate filmul.
Neîmplinirea nevoii de iubire naște monștri.
Nu-i pedeapsă-n viață mai mare decât regretul…