Dacă Dumnezeu e sensibil?!… Poate chiar mai sensibil decât noi (indiferent ce formă poartă) și suferă pe fond emoțional, ori de câte ori îl trădăm și nu mai lucrăm cu el?!…
Cum s-o simți el singur, acolo, în colțul lui?!…
Și cum ar fi ca noi să aflăm că trebuie să ne purtăm cu el părintește, responsabil, să avem grijă de el, să-i împlinim nevoi, ci nu cerându-i în continuu – ca niște copii – să ne facă poftele?!…
E hipnotizant să ai în jurul tău oameni cărora le place să ducă lucrurile la capăt. Să vezi cum pun totu-n ordine cu atenție și cum desăvârșesc acțiunile cu satisfacție…
Poate fi o nuanță de obsesiv-compulsivitate care-i animă… Dar aduce-n aer un miros de curățenie și sănătate. E fix atât cât trebuie, pentru ca viața să se deruleze în condiții optime.
Relaxarea și confortul – ca fenomene de sine stătătoare, privite dpdv tehnic – nu sunt scopuri în sine, decât atunci când ți le dă viața ca pe niște cadouri și recompense (pe care le primești oricum dincolo de voința și controlul tău, dar de regulă punctual).
Relaxarea și confortul sunt făcute pentru creștere, pentru asimilarea de conținuturi, pentru permiterea subconștientului să Citește în continuare Inventarul
Catharsis-ul e o avalanșă de trăiri interioare.
Greu e doar până ajungi la emoția declanșatoare. Când ai atins-o, însă… doare atât de tare că le dă drumul la toate să curgă-n cascadă, de nici nu le poți urmări sau savura în mod particular, pe fiecare. Se desfășoară toate-n fața ochilor ca un film dat pe repede-nainte, cu descărcare abruptă de tensiune interioară… Fuge mintea cu viteză, de la una la alta, și le simți rostul concret… de rămâi uimit cum le-ai descoperit abia atunci pentru prima oară, deși le-ai avut mereu acolo (însă bine ignorate, ca să nu doară).
Și-apoi, brusc, te simți liber. Totu-i liniște…
Neîncrederea în sine și lipsa de credință-n Dumnezeu se pot somatiza în corp în 2 dureri distincte, chiar dacă vizează o cauză unică (de ex., frica se poate manifesta prin durere de umeri – de la lipsa de bază pe sine, respectiv prin durere de genunchi – de la lipsa de supunere în fața voinței vieții/ refuzul de renunțare la control).
Durerile pot fi simultane (dacă nesiguranța e întreținută prin ambele mecanisme) sau alternant (dacă fie te bazezi doar pe tine, fie doar pe Dumnezeu). Întrebarea cu răspuns evident este: în ce situație dispar amândouă?
Emoția (!) este încărcătura pe care o avem de dus.
Rațiunea… e doar bonus. Îi dă sens și culoare, să nu murim de plictiseală. O face să pară când grea, când ușoară. Uneori cade ca piatra, alteori parcă zboară.
Energia e o gălăgie de nedescris.
Însă curgerea ei, pe fiecare fir și frecvență, e de-o fluență fără compromis.
Uneori îți e dat să vezi chestii în plus, fără să vrei. Nu ți-s adresate personal decât în măsura în care vin să te onoreze sau să te modeleze. Altfel, sunt acolo să te ajute să te bucuri pe deplin de drum, în cunoștință de cauză. Ia-le blând!
Ca să fii prezent, să te bucuri de moment și de ce se-ntâmplă-n jurul tău, e nevoie să ai bărzăunii potoliți pe dinăuntru.
Energia de care dispui e limitată. Tu alegi cum o valorifici:
– dacă prin Citește în continuare Bărzăunii
Când ești prea prins într-un atașament, pune-ți întrebarea: „Cine sunt și ce vreau eu, în mod independent de atașamentul ăsta?!…”
Și ai făcut primul pas spre regăsirea de sine.
Faptul că avem atașamente nu înseamnă că trebuie să ne identificăm cu ele.
[Se aplică, indiferent de nuanța atașamentului, fie el uman, material, logic, principial, spiritual etc.]
Dacă realitatea-i numai una, obiectivă, atunci depinde cât curaj avem fiecare să ne apropiem de ea, să o privim, s-o acceptăm, s-o înfruntăm și s-o trăim.
Dacă-i subiectivă, atunci depinde cât apetit avem pentru creativitate și care ni-s plăcerile. Pentru că o construim la libera alegere, după cum vrem să îi combinăm culorile.
Instinctul te poate surprinde cu acuratețea lui.
Indiferent dacă funcționează liniar (pe bază de logică și experiență acumulate în timp) sau neliniar (pe bază de inspirație independentă).
Teama de eșec naște dependențe.
Și conduce, implicit, la scăderea puterii și libertății de mișcare, chiar dacă pe moment te amăgește cu un aparent spațiu de control și siguranță.
Trupurile noastre sunt tehnologie. Una destul de avansată, aș zice… Cu autonomie de mișcare, autoreglare, homeostazie… (toate astea fiind desfășurate de la sine, inconștient, automat, din inerție).
Noi tot ce facem conștient e să Citește în continuare Reglajul
Liberul arbitru și voința par că se buimăcesc spontan, inexplicabil, fix până trece pericolul să strici natura.
Să-ți placă atât de mult să trăiești, încât să n-ai regrete și să mai tot vrei… chiar și când zice big boss c-ai terminat treaba și te cheamă acasă.
Cam cum fac copiii după o zi plină de joacă, de au impresia că abia au început, când îi strunesc părinții seara să se potolească.
Când te cheamă viața să faci sau să spui ceva anume, totul curge liber.
Când te privești dintr-un punct superior ție, îți poți vedea trăirile, simțirile. Le poți înțelege și urmări evoluția. Le poți vedea traseul, de unde-au pornit, care li-i cauza, și către unde merg, spre ce scop sau nevoie, ce efect produc. Și totul prinde un sens care-ți scăpa-nainte.
Inteligența evoluează într-un context de utilitate, concurențial și adaptativ. Crește ideea care servește unui scop, care prezintă autonomie și care materializează optim.
Când simte un conflict (interior, de principii, de abordare), mintea noastră dă să fugă. Din cele mai simple și naturale motive… frica de necunoscut, disconfortul/ neplăcerea agitației interioare, comoditate vizavi de efortul pentru lucrul cu sinele… Și, evident, se baricadează cu munți de motive, care ajung – chiar ele – să o convingă că nu vrea să gestioneze conflicte, în caz că uită.
Dar nu e nimic acolo care să ne omoare. Ca orice lucru pe care îl facem (de ajungem uneori chiar să-l și stăpânim), dacă ne apucăm să luăm și să trăim pe rând ale vieții provocări, deprindem forță mentală și spirituală.
Nu e despre a câștiga sau a pierde. Nu e despre a trăi lucruri bune sau rele, frumoase sau urâte, plăcute sau dureroase. Nu e despre a le tria și a le selecta… E despre a le accepta. E despre a le trăi, așa cum sunt ele. Avem toată libertatea să le dăm ce valoare vrem noi, astfel încât să ajungem la pace cu ele.
Primindu-le cu deschidere, facem mușchiul tare la neuroni și la suflet. În gestionarea luptelor (interioare) putem găsi plăcere, mai ales atunci când n-avem încotro și viața ne aruncă-n ele fără a ne cere voie.
[Excepție fac masochiștii, care nu găsesc în toate astea nimic anevoie…]
Partea frumoasă la sinceritate e ca spui lucrurilor pe nume.
Partea mai puțin frumoasă e că prea spui lucrurilor pe nume.
Iubirea liberă permite oamenilor de lângă tine să se manifeste în autenticitatea lor deplină.
Ce se întâmplă în jurul tău, ca experiențe la care tu iei parte, nu te privește decât în măsura în care tu decizi asta. Sistemul general al vieții e mult prea mare și mult prea complex ca să te privească doar pe tine ca un buric al Pământului. Ești important, ești chiar indispensabil, dar cele mai multe lucruri se întâmplă pentru că ăsta le e rostul. Tu ești acolo doar ca spectator, ca martor, și uneori și-un pic actor. Nu le mai lua personal. Ia-le mai ușor, mai în joacă.
Întruparea sufletului e precum ploaia: dintr-un nor de vapori, se condensează picături ce cad pe pământ ca să susțină viața.
În vid nu e căldură. Doar urme firave de suflet, un strop de conștiință mută și posibilități plăpânde, aflate-n așteptarea materializării. E liniște și lipsă de mișcare. Tăcere, vis, un frig haotic care – dintr-o șansă – poate atrage suficientă inerție pentru întrupare.
Vidul e locul de tatonare, libertatea de-ncercare și spațiul de manevrare ale lumii materiale. Este marja de eroare, șansa la greșeală, spațiul pentru învățare, cunoaștere, organizare, locul unde se depun eforturi pentru evoluare. Este casa energiei existențiale, unde locuiesc pornirile potențiale și arderile informaționale.