„Băi baieti, ascultâ la mini o vorbâ di başi… şi zâşi câ brânza bunâ cu mânâ dibaşi si faşi.”
[Relatări din viata unui dibaci]
„Băi baieti, ascultâ la mini o vorbâ di başi… şi zâşi câ brânza bunâ cu mânâ dibaşi si faşi.”
[Relatări din viata unui dibaci]
Mă uit la natură și găsesc o liniște a vorbelor. Dar și o comunicare continuă, dincolo de văzul ochilor. Mă întreb… dacă necuvântătoarele și neviețuitoarele or avea totuși o inteligență inerentă, pe fondul căreia se joacă cu noi și ne lasă să credem în iluzia de fericire tâmpă pe care o afișează…
Iubesc solstițiul de vară. Dacă-i senin afară, după ce apune soarele, rămâne o rază de lumină, fadă, care bate pe orizontală. E ca și cum ar bate o lumină stradală din depărtare, dar uniform, pe tot peisajul. Închise-s culorile. Ceru-i aproape de noapte, cu stelele toate rămase-ancorate într-un colț de lumină de la apus. Iar conturul obiectelor tremură fin în tabloul difuz.
Când navighezi în esență, diversitatea se restrânge. Și se tot strânge până când ajunge-un punct. Care punct, contează mai mult decât tot restul. Și intri-n el și te faci una cu universul.
Ce scapă observației noastre firești e că viața-i originală. Ne lăsăm prea mult purtați de inerția socială, de statistici, de povești, și nu știm să vedem nuanța singular-a vieții proprii. Oricâte patternuri am sesiza sau stereotipii intuitive… toate nu-s decât tendințe orientative care nu suportă comparații introspective.
E util și vântul macro… să îl vezi cu ochii minții, să îl știi, să-l simți… să-ndrepți pânzele să te conducă spre tărâmul căruia îi folosești. E bun la orientare; dă repere de-ancorare la condițiile sociale-n care poți să strălucești și-ți arată cum poți să produci concis pentru nevoile proximale.
Însă tu permite-ți șansa unică s-asculți chemările-ți naturale! Ai curajul să le lași să te conducă pe drumurile personale! Te vor ține-n siguranță, ca tu să te bucuri liniștit de viață, în condiții preferențiale și departe de-orice pare-a fi amenințare.
Femeia cu copii mici e o specie de rezolvator de probleme universal, rapid și eficient.
Închide procesul. Finalizează lucrarea. Du lucrurile la bun sfârșit, să funcționeze bine.
Ce mișto e viața când nu te interesează dacă pierzi sau câștigi, și faci totul cât poți de bine doar pentru că-ți place procesul…
Că tot trăim într-o lume plină de diversitate… mi-am dat seama că-mi place multitudinea de nuanțe pe care le văd. Fie ele bune sau rele. Fac parte din noi, din drumul nostru, din creștere.
Dar trebuie să observăm că diversitatea însăși nu aduce automat și plus valoare, dacă nu primește sens. Rămâne neutră.
Nu orice diversitate presupune implicit și creativitate. Dar creativitatea generează sigur diversitate. Și sens. Și utilitate.
Mă fascinează apusurile. Bine… și răsăriturile; dar oricâte-aș vedea… nu-mi găsesc prea des neuronii în dispoziția de a le savura (că se trezesc din somn abia pe la jumatea zilei).
Însă apusurile sunt delicioase. La sfarșit de zi, îți lasă loc să-ți pui gândurile-n ordine, să meditezi un pic cu gura căscată la culori și soare, să-ți faci recapitulare, să-ți extragi lecții, să-nveți din ce-ai trăit, să te lași subit scos din sărite de copilul mult iubit care nu dă doi bani pe momentul tău de meditație…
În orice variantă, apusurile produc o exclamație! Sunt ceva deosebit!
Dărâmarea/ demolarea sunt o artă. Cu cât le faci mai delicat și mai cu migală, cu atât îți permit să reconstruiești mai frumos, mai armonios.
Evident, excepție când nu-ți mai pasă deloc de fundație sau de ce-i în jur. Caz în care, dai apocalipsa cu catharsis pan’ la entropie și inițiezi renaștere din propria stihie.
Decizii, decizii…
Ce ne mai place să dăm vina pe tot felul de motive, când de fapt tot ce trăim stă-n deciziile noastre…
Chiar și dincolo de ce ne dă big boss, care e responsabil cu fundația și homeostazia.
Inspirația curgea pe bandă rulantă, fără oprire, fără haltă.
Și nu-l aștepta nici măcar pe creator, să-nmoaie condeiul în cerneala a cărei mireasmă plutea viu, pe aer purtată, degrabă inhalată, consumată, inspirată.
[Relatări din viata unui creator]
Armonia nu înseamnă doar inimioare, zâmbete, cai verzi și veselie. Pozitivul, de unul singur, nu-și găsește echilibrul.
Ah!… Și ce frumos e să te bucuri de orice, în tot periplul…
O pisică se alintă de un gard din bare. Face onduleuri rotocoale și toarce cu un zâmbet liniștit, pasiv, pe față. Își drege parșiv mustățile în aer, ignorând în aparență privirile bălind-seduse ale unui câine fraier.
Între timp, un copil trecând pe bicicletă, fără gând, fără caschetă, din viteză sare și se-nfige cu mâinile vioaie în pretențioasa mâță. Mai că n-o jupoaie când o mângâie din buză-n ochi, pe creștet și pe burtă, ridicând-o-n aer plută, împletind-o coc – săraca, mută, tot încearcă disperată să se prindă de barele lucii – și punctând artistic, spre final, în vârful cozii.
Am avut un moment de fericire tâmpă. Se făcea că toate erau la locul potrivit și cursul vieții se sincroniza subit, în ritmu-i ceas, în orișice secundă.
Un moment se dilată-ntr-un ceas de veşnicie şi un ceas se comprimă-ntr-o secundă când noi ne trăim viața-n fericire tâmpă, porniți fără să ştim, într-o călătorie-n spațiu-timp.
Fecundă-i inspirația căreia-i dăm curs să fie şi curge liberă, în ritm de frenezie, în strădania de a se ține în sincronizarea cu divinitatea – în lipsa căreia, tragem obloanele, că vine end la life sau soto pierdem farmecul şi-o mare porție de ștaif.
Ingineria inversă și deconstrucția te-ajută să-nțelegi fenomenologia vieții și să o valorifici în avantajul tău.
Se zice că orice de care ne-atașăm prea tare, pierdem. Pentru că intrăm în saturație și facem risipă.
Dup-aia, trece un timp, ne obișnuim cu lipsa și-nvățăm s-apreciem din nou valoarea lucrurilor.
Tre’ să fie un echilibru-n toate… în cum le căutăm, cum cerem, cum primim și cum ne bucurăm de ele.
Nu-mi mai ajung cuvintele. Trecură două clipe, iar tu îmi bântui gândurile. Mă porți în sus și-n jos pe toate câmpurile și-mi răvășești, cu totul, simțurile.
Sunt câte unii… se merită reciproc în viața asta.
Făcuți unul pentru altul, ca ghimpele și coasta.
Iubea frumos și bine, cu grijă și cu dăruire… cât să ajungă fiecăruia mai mult decât îl poate ține.
Și se propaga iubirea asta de la sine; de la om la om, la pom, la animal, ținând cald tuturor. Oricărui rege sau lucru banal.
[Relatări din viata unui iubitor]
Când stai degeaba și nu gândești, o vreme, dobândești o stare plăcuta de serenitate…
Unii zic c-ar fi-mpăcare de sine.
Alții, că și-ar intra prostia-n drepturi.
În fine. Nu știu ce-i, dar face bine…
Analiza recurențelor (adică analiza retrospectivă a fluxului de derulare) doar în raport cu manifestările unui eveniment, nu-ți aduce mare cunoaștere. Obții o simplă relatare istorică, fără interpretare validă. O evocare. O reamintire fără logică reală.
Dar daca o faci în raport cu CAUZELE manifestării evenimentului, atunci obții intuiția. Așa se naște calea către vindecare în medicină, psihologie sau spiritualitate. Așa se transpune inteligența articifială. Așa se obține rezolvarea de probleme.
Lucrând cu cauzele. Nu cu efectele.
De ce am venit noi pe pământ? (avem voie să ne punem și întrebări filozofice acum, că am prins antrenament de mediație
). Și cum am putea să ne facem viața mai frumoasă? Cum am putea să ne manifestăm individual și ce am putea face cu deciziile colective care ne modelează mediul ambiental în care trăim?
Poate că nu demult, în trecutul nostru uitat, am avut etape în care trăiam în armonie cu natura… Ne înțelegeam rostul și ne acceptam mai cu umilință locul pe pământ, prin puzderia de specii de viețuitoare cu care-am împărțit dintotdeauna aerul și hrana. Citește în continuare Sinergia
Ați stat vreodată-ntr-un focar în care se comprimă sunetul? Îți simți tot corpul cum vibrează de ți se plimbă neuronii-n cap… aleargă, se grupează și se ordonează după cum dictează rezonanța-n vrie.
Iar sunetul… e doar una din formele de energie.