Când crezi că tot ce ai în viață-i doar meritul tău, te umfli-n pene cu orice detaliu care iese, pare că iese sau îl faci să pară că iese din mâinile tale.
Când știi că-n tot ce faci e voia lui Dumnezeu, ajungi să stai domol, să fii neutru mereu și să nu te mai guduri de mândrie, oricât ți-ar fi faptele de monumentale.
Orice nevoie simplă și cinstită se transformă-n uragan când uiți de ea sau i te pui paravan pe termen lung. Nestăpânită, te-agită și te chinuie profund, pune presiune pe tine-n orice plan, să o satisfaci, s-o aduci în starea de-a fi mulțumită. O nevoie cronic frustrată și neîmplinită face-orice s-ajungă liniștită, chiar și cu riscul de-a te duce-n stări de dependență și decizii proaste, de-ajungi s-arăți ca un dement ținut o viață în condiții oneroase.
Pentru o nevoie ocolită, orice stimul e-o ispită ce te-aruncă-n luptă-nchipuită cu al tău curaj, învârtindu-te-ntr-un glob de sticlă cu percepție perfidă, unde chinul și plăcerea se combină-ntr-un ultraj… la adresa echilibrului. Însă nu-i panică și nici grav; totu-i doar un miraj firav al sufletului.
E liniște. Un zgomot surd, de fond, vuiește constant, ca venind de la mașinării și utilaje ce lucrează pe un șantier distant. Ești în zona dintre limite, unde vameși impasibili te privesc frustrant de rece, măsurându-ți faptele după mult prea corecte și echitabile considerente, ca să poți trece…
E totul prea precis și fix, pentru a noastră predispoziție la compromis… motiv pentru care momentul de trecere – îl putem simți ca o cădere în abis, la desprindere…
Cu ochii închiși, îți trăiești visele: unele profunde, metaforice, criptice… altele de suprafață, senine, cristaline. Pare obscur totul, și nu-nțelegi în ce univers sunteți prinși… tu și toate sufletele din vis, alături de care trăiești experiențe fabricate-n paradis. Te-ai conectat – fără să știi – la cunoașterea de ansamblu, pe care-o admiri pasiv ca la teatru. Călătorești diluat, dar amplu, în lumi cu-nțelesuri multiple și diversitate fără limite, palpând vag energii infinite.
Pare ademenitoare oportunitatea asta rară de comunicare cu Dumnezeul mare… Însă, până să realizezi că poți ajunge la butoane, să o controlezi, ori te cufunzi în vis de te pierzi, ori te trezești și te-ntrebi dacă n-ai ajuns cumva… să delirezi.
Fiecare detaliu contează.
Fiecare adiere de vânt influențează.
Fiecare sentiment semnalizează.
Fiecare gând creează.
În gânduri așezate te perinzi cu ochii deschiși, plimbându-te agale în imagini despre lume, venite-n capu-ți, pe furiș. Te afli-n zona de liberă creativitate, simțind alături timpul ca pe un bun prieten aciuat, care refuză să plece mai departe. Nu te interesează să dai logică lucrurilor în mintea-ți derulate, privindu-le pasiv ca la televizor, și plutești pe-o liniște deplină care te face să uiți de tine și de-oricine-altcineva. Corpul ți se mișcă de la sine-ntrucâtva și creează ușor, modelând în conținuturi fizice orice viziune, gând sau dor.
Luminile nu se deranjează una pe alta, când se intersectează-n fascicule. Fiecare luminează pe porțiunea ei, oricât s-ar alambica-ntre ele.
Ești în rutina zilnică și le faci pe toate ca un roboțel… când întrebându-te de viață, când bucurându-te liber, ca un cățel. Îți faci treaba-n ritmul tău și-ți trăiești viața, cu oscilări firești de sentimente care-ți modelează divers fața. Nimic prea palpitant nu se întâmplă și nici n-apare vreo surpriză… care să te scoată din paleta de culori de bază, ori să te inspire-aprins precum o muză. Trăiești în parametrii optimi ai tăi de funcționare, ajungând să-mplinești scopul vieții… mai mult din întâmplare.
Când ai resurse limitate, tragi tare să le valorifici la maximum (ba chiar extra) pe toate. Le mulgi până rămân deshidratate. Te plângi că n-ai suficiente, te-apucă moftul și simți din plin cum te presează oful.
Dar oare cum te descurci atunci când ți se dă totul?
In starea de vigilență vezi tot. Creierul îți intră-n alertă și funcționează pe mod automat, deciziile fiind luate spontan, in varianta lor optimă. Pare că nimic din ce faci nu-ți este controlat și e lipsit de noimă, deși totu-i precis: vezi semne și detalii, drumuri deschise larg pe unde-ți e permis să treci și zone delimitate clar unde ai interzis să mergi. Ajungi la destinație fără pic de greșeală și simți universul, cum a conspirat iară să te iubească-ntr-o mostră de colaborare fără făgăduială.
Tot ce facem în lumea asta ajunge să fie cunoscut. Nimic nu rămâne neștiut.
Faptul că-i prea mult sau prea puțin dintr-un ceva… e mai puțin important. Tot ce contează e „acel ceva” care se cere adus în echilibru.
E simplă rău viața cu Dumnezeu…
Îți dă de o mie de ori mai mult decât poți tu singur să duci și-n plus ți le face pe toate frumoase, perfect aranjate și sincronizate.
Dar îți ia la schimb frica, suferința și tot ce te face să simți că trăiești cu adevărat… Nu tu griji, nu tu teamă pentru ziua de mâine, nu tu singurătate, nu tu dureri neînțelese (sau care să se ceară, măcar, înțelese), nu tu tristețe și auto-compătimire, nu tu victimizare și rost de energie furată cu de-a sila de la alții, nu tu motive pentru refuzuri și justificări de eșecuri (ba, mai rău, nu tu eșecuri deloc)… O banalitate plictisitoare.
Nu mă mir că tragem cu dinții să facem din viață aventura cea mai tare, cu trăiri extreme, grele și apăsătoare…
Nu întotdeauna știm să mergem pe pașii picioarelor noastre, pe urmele care se vor fi făcut prin propria voință, desenând pământul cu conținuturi cu prisosință de autentic, de trăire și de exprimare.
Nu întotdeauna știm să-l privim pe cel de lângă noi prin propria-i culoare, prin natura-i ferită de proiecții și de conținuturi străine oarecare, spre a-l putea iubi pentru ce e și ce poate fi. Nu știm să-l onorăm cu suficientă libertate de manifestare, ținându-l constrâns în limitele noastre personale, pe care le putem percepe.
Nu întotdeauna suntem liberi de prejudecăți și de proiecții sterpe, luptând cu demoni nevăzuți ai vieții trăite – nu prea pe-ndelete – în căutarea de iubire, de acceptare și de decizii înțelepte. Dar ne putem ierta, dând șanse de revanșă toleranței și blândeții, să ne arate calea perspectivei drepte și-a-nțelegerii concrete.
Navighezi în 5 minute de meditație, cât în 10 concedii cu plimbări până la saturație.
Prin meditație… la mate și la fizică mă refer. Călătorind astral, în timpul circular și-n spațiul multidimensional. Totul precis, fără vreo aberație…
În gânduri spuse cu voce tare mă-vârt în juru-mi la apus, în raze plăpânde de soare, cerându-mi iertare. Știu că m-auzi, deși nu ești aici, și cu ochii-ți blânzi mă primești, fără să cedezi din spațiul tău de putere, să te-ncumeți la mai multă compasiune decât ți-aș cere sau să nu mă crezi ori să te-amuzi.
Stai dreaptă, privind în lateral și furând cu coada ochiului doar, testându-mi sinceritatea cu aparență de piatră, dar cu suflet deschis, sorbind galant eliberarea sufletului meu compromis care-acum se cufundă-ntr-o liniște mai profundă decât mângâierea dorită în vis. Iar când te hotărăști să te întorci spre mine, realizezi că deja mă țineai cuprins în palmele tale, știind să te ierți și pe tine pentru neînduplecare și cădere în abis.
Când crezi că „nu poți” ceva ce vrei și nu îți iese, înainte să te-apuci de strategie să dovedești făcutul, verifică să vezi cum stai, întra-adevăr, cu vrutul.
Îmi cunoști joaca și culorile. Ți-au fost alături o viață… Și-mi înțelegi încercările, plăcerea, extazul și sudorile, trăirea deplină sau stagnarea de gheață, văzând cu ochii minții – derulându-ți-se în reluare – veacul care te-a pregătit să mi le primești cu brațele deschise, spre mângâiere și echilibrare.
Stai timorată, temătoare… dar îți cunosc umorile. Printre picături de teamă nefondată și emoție neexprimată, aud limpede ce-mi spui când taci și-ți văd pornirile prin dansul discret al mâinilor elegante, ținute la spate, pe care nu vrei să le lași în aer liber purtate. Și n-ai nevoie decât de un simplu gând să te țină departe sau să vii să mă-ncălzești, cuibărită-n alinturi și-n șoapte.
Te mustră conștiința c-ai fost prost fix când aveai nevoie să-l scoți pe Superman din tine?
Nu-ți face griji. Toate-s perfect aranjate să te poarte după cum îți e mai bine. Fii ok pe dinăuntru, blând și maleabil…
Oricând ești prea căpcăun și nu-nțelegi, amabil, că nu-s toate după cum îți vine, trimite Boss un îngeraș, o adiere, și le face după cum simte și-i convine.
În liniștea vorbelor mele te regăsești și stai cuibărită-n tăcere, simțindu-mi căldura prezenței care doar stă și nimic nu-ți cere. Nu te mai grăbești niciunde… Aștepți doar, cu speranță, să înțelegi repere, și urmărești cu ochii minții vântul ce te poartă într-un spațiu de-mplinire și fără durere.
Nu știi de vei găsi răspunsuri la-ntrebări și gânduri de viață, dar știi că-năuntru-ți ard în nerăbdare semințe de pornire spre deplina fericire. Îți e cunoscut să-ți fie-n fire focul de nestare și setea de iubire, și stai așezată-n liniștea-mi, cu zâmbet de copilă, știind că ce-i al tău i-aici și scrie cu tempo lent, pe-a ta hârtie, cuvinte care vibrează-n veșnicie.
La un moment dat, ajungi sa fii impasibil la întâmplările vieții. Fie pentru că trăiești prea multe, sau că te saturi de informație, ori că te-au atins prea tare diverse experiențe, sau c-ai deschis ochii și le vezi așa cum sunt, în răceala manifestării lor…
Și înțelegi că nu deții prea mult control. Ai o parte de decizie, care-ți permite sa alegi nuanțe… gen, mai roșu sau mai verde, mai ușor sau mai greu, mai pe confort sau mai cu biciuială… Însă unele lucruri sunt dincolo de voința și puterea ta de gestionare.
Interesant e când ajungi să le vezi, să le știi și să le simți. Uneori chiar le poți intui. Și te trezești atunci cu o nouă dilemă: să le trăiești așa cum vin sau să le modelezi, să doară mai puțin?
Ce bine-i chiar și doar să știi… că ai un stâlp de care să te ții când te balansezi fără contragreutate, de la vânturi înalte, folosindu-ți de rădăcini și echilibru. Te primește și te ține când vii beat din periplu, cu ochii clipocind și gându-ntortocheat și neuronii obosiți de la trânte nesfârșite cu dragonii-n cap.
Te primește rece și stabil, te ține, te-ascultă, te-adună, până poposești în liniște și te cobori pe pământ cu respirație lină, așezat, docil. Îți zâmbește cald, fin, cu mustăceală de felină, și te mângâie cu șoapte, vorbe blânde și iubire lină. Se lipește de tine și te face drept, învățându-te la rându-ți să primești vajnici pierduți, trimiși de viață să-i iubești și să-i faci din țărână, munți.
Uneori, urme de instabilitate psihică se manifestă prin toane dese, gânduri diverse, schimbări bruște ale stării de spirit, imagini și gânduri multe, dar confuze și șterse, și-un tip de agitație care nu neapărat deranjează… dar care tinde să-ți dea palpitații de reamintire că trăiești. Să te fac-atent, să fii pe fază, să urmărești variabilitatea și sincronizarea vieții, ca la fluturele ăla care bate din aripile tinereții într-un câmp, la țară, de risipește poluarea de impresii citadine la-nceput de vară.
Așa zice teoria haosului, de fluturele instabil. Și e de menționat că bate din aripi un pic beat și cam febril, dând din cap pe ceva combinație ciudată de simfonică cu rock și rap. Zburdă-n voia jocului. Și-i place să zboare de colo-colo, prin stomac, în liniște și-n pace.
Nu cere nimic din ce simți că nu ți se cuvine.
Numerele imaginare au o utilitate practică reală, în matematică și-n fizică (cel puțin). Te ajută să vizualizezi în abstract concepte pe care nu le poți reprezenta în lumea materială. Dar care concepte descriu efectiv fenomene (nevăzute) din spațiul care ne înconjoară.
Atunci înseamnă, deci… că-s imaginare sau reale, în final?