Judecă și vei fi judecat… zice o vorbă.
Însă nu se referă la faptul că judecățile tale ar fi urmărite și contabilizate de cineva, iar apoi ți-ar fi întoarse în revanșă (deși… sunt suficienți troli care ar face asta oricând, cu plăcere), ci, mai degrabă, vrea să spună că – prin judecată – tu te judeci pe tine, în oglindă. Citește în continuare Judecător adevărat
Trăim un proces de desacralizare. Mai toate par să coboare din copac, în vremurile-astea… și negociază-ntre ele care să urce-napoi, acolo-n vârf să stea.
Tot ce e valoare cade. Bunul simț, diplomația, înțelepciunea, logica, corectitudinea, respectul și multe altele… par că își găsesc sfârșitul, în societatea în care trăim. La nivel mondial. Toate reperele de organizare și comunicare socială cu care eram obișnuiți suferă mutații și se transformă sub ochii noștri, lăsându-ne impresia de haos și destabilizare. Citește în continuare Desacralizare
Când mai moare vreun campion la iubire sau la făcut fapte bune, bocim de mama focului. Pentru că o dată cu el moare și credința noastră că cele bune promovate de el vor mai dăinui în lipsa lui.
Dar nu tre să ne facem griji… Că vor mai veni și alții, mereu adaptați momentului, perioadei, vremurilor. Cei care au fost, au servit cauzelor pe care le-au trăit. Cei ce vor veni, vor servi vieții care ne așteaptă. Citește în continuare Campioni la iubire
Cuvintele creează. Big time! Și, mai ales, alea spuse-n glumă sau repetitiv (ca ticuri de vorbire).
De-asta fac efort conștient să evit glumele proaste. Iar cu ticurile de vorbire fac un compromis… astfel că, dacă se întâmplă ce zic io acolo, măcar să-mi dea plăcere (că nu fac uz degeaba de verbul „a băga”, dacă mă-nțelegeți… 
).
De partea cealaltă… poantele pe pozitiv nu adună rating la fel de bun, dar mă lasă noaptea să dorm liniștit, știind că nu cobesc aiurea. Și-ncerc să compensez cu gânduri bune și repetitive – gen, rugăciuni scurte, zise la infinit – care să mă țină viu. 
Și cu asta nu glumesc. Încercați, și-o să vedeți că am dreptate cu ce scriu.
Cea mai toxică relație din viața unui om e, totodată, și calea care-l conduce cel mai bine spre vindecare.
Omonimele – cuvinte care se scriu și se pronunță la fel, dar au sensuri diferite.
1. „Te iubesc!”: am nevoie de tine; fără tine nu pot trăi; ajută-mă; dă-mi ce am nevoie; mi-e foame de viață; mi-e frică să fiu singur; am nevoi care se cer împlinite. 
Deci, practic, sugativă.
„Am încredere în tine” și „cred în tine” par a fi același lucru. Dar nu sunt.
Încrederea este capacitatea de a delega o responsabilitate. Cel care își primește încredere, pe de o parte își asumă că poate purta pe umeri povara primită, și de pe de altă parte se simte onorat că a primit confirmarea că o poate duce.
Credința este capacitatea de a te simți în siguranță. Cel care are credință, știe că primește întotdeauna resursele de care are nevoie și că beneficiază de condiții optime pentru a-și duce la îndeplinire responsabilitățile. Citește în continuare Credință și încredere
Este bine cunoscut faptul că unul dintre principalii rivali ai evoluției este chiar rezistența la schimbare, de care dispunem cu toții și pe care o folosim în mod inconștient ca mecanism de auto-conservare și de auto-apărare. Pornirile noastre firești sunt de a respinge noul și de a rămâne în spațiul de confort, pe care îl cunoaștem bine și pe care îl percepem ca fiind protector, garant pentru stabilitate. Citește în continuare Rezistența la schimbare
Când te plictisești sâmbătă seara, uitându-te boem la soare, te gândești că găina e un organism autonom, care evoluează după cum i se năzare, iar oul e un instrument un pic cam limitat și monoton, dar perfectat de însăși găina bezmetic umblătoare, să asigure condiții de viață creatoare.
Și, brusc, realizezi că intuiești cam care dintre ei a fost primul, zâmbind în sinea ta că ai răspuns la clasica-ntrebare…
Nu pentru ce ești, ci pentru ce faci… îți meriți aprecierea.
Câteodată mi se pare că prea ne ia viața la mișto, iar noi o luăm pe ea prea-n serios.
Și big boss mustăcește complice, din hamac, privind la noi tolănit nepăsător, ca un țăran veritabil, mereu zâmbitor și nepretențios.
Luna a intrat în penumbră și se odihnește. Soarele o caută bezmetic și dă ture-n jurul Pământului; de dragul jocului, obișnuiește să-i fie lumina momentului. Cic-a intrat Venus în Scorpion și s-a întâlnit acolo cu Marte care a stat la taifas ceva mai înainte – într-un spațiu mai retrograd – cu Jupiter, în Taur. Și că dacă aceste condiții, atunci cică iubirea explodează și curge pe toate câmpurile, ca laptele și mierea, și se reinventează pe toate planurile, într-un stil războinic-revoluționar… asta pe un fond de stabilitate profesională ieșită din comun, dobândită dinainte cu multă meticulozitate și cu organizare brici, care permite acum transformări senzațional de minunate în interiorul indivizilor. 
Citește în continuare Energia macro
Nu ne place răul. Îl renegăm, îl judecăm, îl respingem. Nu ni se cuvine.
Dar oare suntem capabili să recunoaștem binele, atunci când vine?
Dacă lași omul liber, să se manifeste, vei fi surprins să vezi cât echilibru rezidă în miscările sale.
Desigur, la început, când îl scoți din restricții, va traversa o perioadă de aparent dezechilibru, o etapă de adaptare la noile condiții de viată. Întâi face cataliza frustrarilor și dorințelor, se bucură, trăiește viața din plin; apoi poate avea mici depresii, resimțite de la dezorientare, de la confuzie sau de la greutatea responsabilităților și a provocărilor… Trece printr-o serie zdravănă de suișuri și coborâșuri care se atenuează în timp, transformându-l în om liber, gata să își manifeste conținuturile după cum simte.
Ce-i important de observat, însă, este că echilibrul la care ajunge e fix fundația lui educațională. Deci, dacă ne-ntrebăm de ce unele societăți libere sunt civilizate, iar altele-s mocirlă… acum înțelegem mai ușor unde e buba.
Capacitatea de mișcare a omului liber gravitează puternic în jurul educației sale.
Fiecare pasăre pe limba ei piere.
Zilele astea sunt curios cum or să se descurce fanaticii de transparentă, care o ridică-n slăvi ca fiind singura esență în rezolvarea problemelor societății noastre.
E bună transparența. Nu mă-nțelegeți greșit. Dar, ca orice lucru în viață, are nevoie de moderație și de aplicare corespunzătoare, în momentul, în locul și în modul potrivit. Nu o poți invoca – mai ales atunci când îți este ție atu – ca fiind singura cale prin care se pot face lucrurile. Că nu e. Transparența e doar o condiție auxiliară, are funcție de informare și este – de preferat – pasivă. Nu este un jucător de sine stătător și nu este procesuală. Citește în continuare Despre transparență
Nu poți să vorbești despre tine, despre greșeli pe care le-ai făcut sau despre lucruri care dor? Încerci să le spui, dar simți că se opresc în gât?
Dă-i cu apă și-nghite, că poate ai gâtul uscat și-ncerci în gol.
Cu cât întâlnesc mai mulți oameni răi, cu atât îi apreciez mai tare pe cei buni pe care-i am aproape. Și ajung să văd la cei din urmă nuanțe de bunătate despre care nici nu știam că există, înainte.
Avem apetit pentru apocalipse nu neapărat pentru că ne-ar plăcea scandalul si circul (ceea ce este adevărat și valabil), cât mai ales pentru că suntem fataliști și leneși. Ne-ar plăcea să fie totul haos, să fim scutiți de responsabilitatea punerii și menținerii lucrurilor în ordine, să credem că toate sunt predestinate și că nu putem schimba nimic pentru a ne face viața mai bună. Citește în continuare Lașitatea
Îmi place să cred că cei care pleacă dintre noi descoperă o nouă lume dincolo, pe care o explorează cu fericire și curiozitate de copil. Și ne mai dau și nouă, din când în când, câte un pont despre ce-i frumos în viață.
Când ai o dreaptă, te mişti de-a lungul ei. Eşti limitat strict la forma ei, la graniţele existenţei ei, şi nu ştii altceva în afară de ea. E tot universul, pentru tine.
Pui mai multe drepte una lângă alta şi faci un plan. Creşti gradul de libertate şi te poţi mişca în limitele planului. Ai descoperit o nouă lume, imposibil de imaginat înainte. Iar cei care sunt tot pe dreapta aia iniţială, te-au pierdut din vedere. Nu mai ştiu să te vadă, pentru că le-ai părăsit sistemul de referinţă. Ai ajuns într-un alt univers, pentru ei. Citește în continuare Călătorii între dimensiuni
Una entuziastă și tonică zice că cine n-are bătrâni, să cumpere un decodor telepatic, să vorbeasca cu ai lui, pe care i-a avut. Ca s-au plictisit de când tot așteaptă și ei o discuție în taină, ca de la suflet la suflet, fără ca noi să-i mai luăm în seamă sau să mai credem că încă există, doar că sub o altă formă…
Morții cu morții, viii cu viii… e o vorbă care are menirea de a ne împinge să ne desprindem de cei dragi care pleacă acasă la Big Boss și să ne concentrăm pe ale noastre, ale vieții, ale trăitului. Dar n-are treabă cu comunicarea noastră cu ei… care se află într-un continuum. Faptul că își schimbă forma de manifestare și se eliberează de trup, nu înseamnă că gata, nu mai avem treabă cu ei. Pentru că totu-n viață-i energie. Uneori e concentrată în materie și mișcă, alteori e mai diluată și se manifestă imaterial. (În fond, existența e mult mai bogată-n energie imaterială decât în cea materială.) Citește în continuare La taclale cu bătrânii
Înaintea lui Dumnezeu, toți suntem egali. Diferențierea și evoluția constau în capacitatea de implinire a vieții și a menirii proprii.
Nu există ierarhie între oameni. Nu pe verticală. Ci mai degrabă, o diferențiere pe orizontală, raportată la capacitatea individuală de gestionare și valorificare a energiei avute la dispoziție. Dar, în final, toți suntem egali în fața lui Dumnezeu.
Unii se atașează de material; de bani, de lucruri, de obiecte, de bunuri. Citește în continuare Egali cu toții
Comparațiile sunt dintre cei mai mari dușmani ai sufletelor noastre. Căutăm mereu să intrăm într-un șablon, să ne reperam, să vedem în ce măsură ne potrivim în rândul celorlalți. Căutăm aprobarea frumuseții noastre, prin raportarea la mase.
Ce pierdem din vedere, însă, e că frumusețea aia-i unică și nu suportă comparații. E numai și numai a noastră. E originală și perfect gestionabilă/ modelabilă după preferințele sufletului nostru. O găsim într-un punct central, undeva-năuntrul nostru, ca o busolă proprie, ca o balanță care poate cântări ce-i bine și ce-i rău pentru noi, dincolo de orice alt reper din exterior. Citește în continuare Judecătorul perfid
Experiența întărește credința mai mult decât pot logica și rațiunea să demonteze argumentația. Că doar viața bate filmul.
Neîmplinirea nevoii de iubire naște monștri.